Sunetul greu al pașilor care mă purtau înapoi către apartament se izbea cu putere de colțurile timpului. Încerc să-mi structurez gândurile, să îți explic ce mi s-a întâmplat, dar simt cum mă apasă și-mi taie respirația. Sunt vinovat de tăcere, de neputință și în priviri mi se stinge, cu fiecare secundă care trece, ea.
Am început săptămâna cu gânduri încrezătoare, aveam să vorbesc tinerilor despre cum speranțe se găsesc și-n ziduri, despre valori și idealuri. Mă bucura faptul că un astfel de proiect se desfășoară la Herculane, stațiune care și-a pierdut, cu timpul, respectul printr-o imagine precar conturată. Ceea ce urma să mi se întâmple a fost, însă, nemilos. Îmi tremură coprul, inert în fața unei realități care-mi încearcă moralitatea.
Aș fi închis uși în fața tristeții clădirilor, aș fi deschis geamuri să luminez întunericul nepăsării, aș fi șters podele pentru a face timpul neobservat. Însă nu aveam nici uși de tras, nici geamuri să-mi trag răsuflarea, iar scândurile podelelor erau deja impregnate cu durere. Aici locuia ea, firavă, în lumini care pâlpâiau a stingere. Moștenierea mea, părăsită printe cioburile reci, în care se oglindește o societate goală.
Nu eram vrednic de frumusețea ei și nici dreptul de a o uita nu-l aveam. Sunt trist acum, înghițit de neliniște, glas nu am și aș vrea să pot să-mi pun vălul ignoranței înapoi în priviri. În ceața aceasta, purtată atâta vreme, amorțit și cu simțuri chinuite, privirea mi-e mai clară ca niciodată. Uită-te și tu…
